“Eu sunt RAPORTORU, sunt un pictor al emoției și atât.”
“Decorul despre care ne vorbește este o instalație care redă atmosfera de “acasa” din perioada comunistă – Camera Copilăriei, achiziționată de MNAC și prezentată în cadrul expoziției “Dupa 12 ani”: “și-am făcut această poveste și (…) să știți că nu e doar un decor țigănesc, nu, lucrurile astea le-am întâlnit la toți vecinii, erau lucruri simple”
Sunt un norocos că Dumnezeu mi-a dăruit acest talent al picturii.
Am un drum foarte mare de făcut, lung și anevoios, și îmi port crucea.
Eugen Raportoru se naște în anul 1961, într-o familie de etnie romă, cu mijloace modeste, din București. Cartierul în care face primii pași este unul de oameni înstăriți, iar universul său de copil este măcinat de discrepanța dintre cele două condiții, în momentul în care ajunge la școală. Astfel, pe tot parcursul studiilor întâmpină dificultățile specifice, însă în acest timp își descoperă talentul și plăcerea pentru arta plastică, inspriat fiind de frații săi. Duce acest talent mai departe, către pictură, și încă de mic se remarcă prin curaj plastic și un stil definit. Tot prin artă capătă apreciere din partea celorlalți colegi și implicit, încredere în sine ca om. Pentru a se ține aproape de artă și pentru a-și câștiga subzistența, se duce să îl ajute în atelier pe artistul de vitralii clasice-Ion Brodeală-aflat în apropierea locuinței sale. Astfel, ia contact cu munca și perseverența din spatele frumuseții oricărei opere de artă și cunoaște mari artiști precum Corneliu Baba, care îi remarcă talentul și îl susține.
“Pot să spun că sunt cel mai iubit dintre pământeni. Am avut noroc că am avut vecini care iubeau arta. Pe strada mea erau trei ateliere de pictură. Lângă mine l-am cunoscut pe meșterul Ion Brodeală. Am trăit la el în casă. Am fost ca și copilul lui. Avea o fată…chiar ne jucam împreună, desenam împreună, mâncam la el în casă. Bineînțeles că l-am și ajutat la vitralii în perioada aceea de copilărie.”
Sunt daltonist și Dumnezeu mi-a dat talent să pictez
“Mă duceam, în fiecare zi aproape, la el [Meșterul Ion Brodeală] cu lucrări la subraț și mai îmi făcea corecturi – “Vezi nene, acolo ar trebui verdele ăla un pic omorât sau mai luminat sau mai…” Și eu tăceam. Nu vedeam verdele, nu vedeam rozurile. Sunt daltonist. Sunt daltonist, sunt și chior și Dumnezeu mi-a dat talent să pictez. Toată lumea se întreabă cum pun culorile, cum le aranjez, cum le combin, cum le armonizez. Eu dacă observ ceva, mă deranjează. Adică dacă e o culoare țipătoare, o culoare care nu stă la locul ei, imediat instinctul mă duce și o rad și pun altceva. Și am o paletă foarte ordonată. Adică aș putea picta la paleta mea cu ochii închiși.”
Pe tot parcursul dezvoltării sale ca om și ca artist, maestrul Ion Brodeală îl îndeamnă să își termine studiile artistice, cunoscându-i potențialul unic. Eugen Raportoru urmează cursurile Școlii de Arte Plastice “Nicolae Tonitza”, unde este remarcat pentru talent, însă judecat pentru condiția sa, aspect care îi îngreunează și îi prelungește termenul finalizării studiilor liceale în cadrul aceleiași instituții. Acesta va fi și conflictul interior și exterior pe care îl va trăi artistul în parcursul său, acela dintre câștigarea subzistenței și dezvoltarea artistică, în contextul unor vremuri mai puțin favorabile. Astfel, pictorul își dezvoltă și își transpune propria voce în lucrările sale, pe care le realizează în timpul restrâns pe care și-l permite pentru activitatea artistică. Cu autoironie își spune “pictor de duminica” în acea perioadă, însă nu renunță. Indiferent de greutăți, Eugen Raportoru perseverează și expune încă de la vârsta de 14 ani, când prezintă publicului 30 de lucrări și vinde primul tablou. Dragostea sa pentru pictură și talentul îi sunt remarcate de-a lungul anilor în numeroase expoziții din locuri cu rezonanță națională și internațională, printre care Vatican și Academia Regală din Londra.
Eu spiritual mă simt un pictor format de școala românească
La 40 de ani își începe studiile superioare în cadrul Universității Naționale de Arte din București, pe care le și încheie cu succes artistic, deși la o vârstă mult înaintată față de colegii de breaslă. Astfel, pictorul își aduce un aport unic în tot acest suflu tânar al picturii contemporane, o voce care povestește cu profunzime despre obstacole și depășirea lor, despre pictură ca expresie spontană ce aduce la lumină trăiri adânci. Pictorul nu se concentrează pe subiectul în sine, deși o mare parte din teme sunt clădiri și case, ci pe expresivitatea tușelor, care se abstractizează și spun mereu o poveste diferită.
“Pictura mea cred că e o revoltă, revoltă care de fapt e în mine, o exprim acolo, pe lucrări. Despre peisajul meu…am exclus tot timpul elementele secolului XXI -nebunia mașinilor, nebunia aglomerației. Peisajul am încercat să îl fac acest citadin, am încercat să îl fac ca un portret. Adică doar el să existe. Cred că nu trebuie să aduc elemente din era pe care o trăim, din perioada care o trăiesc, ca să fiu contemporan. Contemporan sunt prin simplul fapt că exist.”
Acesta este și crezul său și un indiciu despre cum să îi privim și să îi înțelegem lucrările. Clădirile vechiului București și numeroasele locuri din țară pe care le surprinde atât de expresiv sunt metafore care vorbesc printr-un limbaj propriu, despre tot ce e uman. Lucrările sale redau și chipuri, siluete ale unor personaje de lângă noi, pe care avem prilejul de a le vedea. Prin acest act de creație dăm și prilejul unui dialog intercultural, care este necesar pentru a cunoaște o minoritate stigmatizată: “personajele mele pot fi și din vis, și din povestiri, și nu numai, și trăite foarte multe personaje.”
Fiecare tablou spune o poveste a unor destine: fie clădiri, fie oameni. În mâinile sale, picturile prind viață și sunt cele care devin copiii pe care și i-a dorit dar nu i-a putut avea. Ele sunt cele care vor duce mai departe învățăturile poveștii într-un mod altfel, printr-un limbaj de care suntem cu toții legați la nivel profund, pe care îl trăim spontan și irevocabil. Astfel, opera lui Eugen Raportoru este despre trăiri universale și vorbește depre fiecare dintre noi.
„Valoarea unei opere de artă este dată în primul rând de ceea ce reuşeşte ea să transmită privitorului, un ceva care trece dincolo de graniţe. Sunt rrom şi universul rrom se regăseşte în mine şi în lucrările mele. Dar tuşa mea şi percepţia publicului sunt universale”
Aș mai dori să mulțumesc unui suflet drag
“”Aș mai dori să mulțumesc unui suflet drag al meu, care a fost mama. Ea a fost singura care avea încredere în mine, prezentându-mă prietenelor ei – “Baiatul meu e pictor.” Numai în sufletul meu știam că eu încă nu sunt un artist desăvârșit, un artist cu nume, pentru că nu aveam școală. Mă simțeam încă amator. Acum aș dori să îi mulțumesc mamei, să îi spun: Mamă, astăzi sunt pictor! ””
